Pentru a reprezenta convingător corpul uman, artiștii nu se puteau opri întotdeauna la ceea ce vedeau la suprafață. Poziția unui braț, tensiunea unui mușchi sau echilibrul unui corp aflat în mișcare depind de structuri ascunse sub piele. Studiul anatomiei le-a oferit posibilitatea să înțeleagă aceste mecanisme și să le folosească apoi în desen, pictură și sculptură.
Pentru a reprezenta corpul, artiștii trebuiau să-i înțeleagă structura
Observarea unui model îi ajuta pe artiști să studieze proporțiile și forma corpului, însă pentru a înțelege mai bine mișcarea aveau nevoie și de cunoștințe despre anatomie. Scheletul, articulațiile și musculatura le arătau ce se întâmplă în interiorul corpului atunci când acesta își schimbă poziția.
Studiul anatomiei îi ajuta să observe:
- proporțiile corpului și raporturile dintre diferitele sale părți;
- poziția articulațiilor și limitele mișcărilor acestora;
- forma mușchilor și modificările produse atunci când corpul își schimbă poziția;
- structura aflată sub piele, care influențează forma vizibilă a corpului.
Cunoașterea anatomiei nu avea însă ca scop transformarea unei picturi într-o ilustrație medicală. Artistul putea folosi ceea ce învățase pentru a construi o postură mai credibilă, pentru a reda mișcarea sau pentru a accentua anumite forme.
Leonardo da Vinci a studiat corpul până în cele mai mici detalii
Renașterea a adus în prim-plan artiști preocupați de studiul corpului uman, iar Leonardo da Vinci este unul dintre cele mai cunoscute exemple. Interesul lui Leonardo pentru anatomie a pornit din activitatea artistică, dar s-a transformat treptat într-o cercetare mult mai amplă. n două perioade principale de studiu, în jurul anului 1490 și apoi între 1506 și 1513, a realizat disecții și sute de desene anatomice, însoțite de numeroase observații. Royal Collection Trust estimează că ar fi disecat aproximativ 30 de corpuri umane.
Cercetările sale au cuprins:
- scheletul și articulațiile;
- mușchii și tendoanele;
- creierul și sistemul nervos;
- inima, vasele de sânge și organele interne;
- reproducerea și dezvoltarea fătului.
Leonardo nu desena doar structurile pe care le vedea. Încerca să explice funcționarea lor și reprezenta uneori aceeași zonă din mai multe unghiuri sau în straturi succesive. În studiile umărului, de exemplu, a analizat relația dintre oase, mușchi și mișcarea articulației.
Intenționa să publice un tratat de anatomie, însă proiectul nu a fost finalizat. Însemnările sale anatomice au rămas nepublicate în timpul vieții și au devenit cunoscute pe scară largă mult mai târziu, ceea ce le-a limitat influența asupra anatomiei medicale din epocă.
Michelangelo înțelegea corpul prin sculptură și disecție
Și Michelangelo a studiat corpul uman prin observație și disecție. Interesul său pentru anatomie poate fi urmărit în felul în care construiește corpurile, cu o atenție pronunțată pentru musculatură, tensiune și poziție.
În David, corpul nu este reprezentat într-o poziție rigidă. Greutatea este distribuită diferit între picioare, iar postura influențează poziția șoldurilor și a umerilor. În scenele pictate pe plafonul Capelei Sixtine, anatomia îi permite să construiască personaje aflate în poziții și mișcări complexe. Cunoașterea corpului nu înseamnă însă că Michelangelo urmărea întotdeauna reproducerea lui exactă. Unele forme sunt accentuate pentru forță vizuală și expresivitate.
Ce vedea artistul dincolo de conturul corpului
Studiul anatomiei schimba modul în care putea fi privit un model. Sub forma vizibilă, artistul putea lua în calcul:
- scheletul care susține corpul;
- articulațiile care determină direcția mișcării;
- mușchii care se contractă sau se relaxează;
- modificarea formelor în funcție de poziție;
- raporturile dintre diferitele părți ale corpului.
Aceste cunoștințe puteau fi aplicate diferit în funcție de artist și de lucrare. Un sculptor trebuia să gândească forma din mai multe unghiuri, în timp ce un pictor putea folosi anatomia pentru a sugera volumul și mișcarea pe o suprafață plană.
Studierea corpului le oferea artiștilor informații pe care apoi le puteau interpreta. Proporțiile puteau fi idealizate, musculatura accentuată, iar pozițiile adaptate compoziției. Cunoașterea anatomiei le oferea, așadar, mai multă libertate în reprezentarea corpului, fără ca scopul să fie reproducerea acestuia asemenea unei ilustrații dintr-un atlas medical.
